marți, 5 iulie 2011

Cofetãrie finã şi medalii

Pe mãsurã ce trec anii şi acumulez experienţe şi cunoştinţe, îmi pare cã viaţa este o înşiruire de întâmplãri şi coincidenţe care uneori capãtã sens. Ceva recent mi s-a întâmplat legat de … Casa Capşa (!). Am amânat la ultimul târg de carte de acum câteva sãptãmâni sã cumpãr monografia Casei Capşa, aşa cã am ratat probabil o concretizare în ceva cu sens, pe care încã nu-l pricep…

În cãutãrile mele de case şi strãzi cu parfum de belle epoque şi la vânãtoare de antichitãti prin anticariatele din zona istoricã a Bucureştiului, în primãvara asta am trecut foarte frecvent pe Calea Victoriei şi am cotit apoi pe Edgar Quinet, trecând pe cele douã laturi la stradã ale Casei Capşa. Mã uitam la intrare, la frontoanele, balcoanele şi saloanele acestui loc celebru şi imaginaţia mea reconstituia crâmpeie bazate pe fapte diverse din lecturile mele sau chiar numai din imaginaţia mea. Fãcând excepţie de maşinile din preajmã, puteai sã-ţi imaginezi cã eşti în Iunie 1880 sau 1900, cã birjele aşteaptã clienţii, cã strada e plinã de doamne etalându-şi rochiile de voal şi pãlãriile dupã ultima modã de la Paris, cu umbreluţe elegante şi la braţul domnilor în costume negre, impecabile, cu joben şi baston cu mâner de argint sau de fildeş. În imaginaţia mea, în orice moment ar fi putut ieşi pe uşa localului, chiar în faţa mea, unul dintre clienţii celebri, care au astãzi vreo statuie printr-o piaţã sau au devenit nume de strãzi. Fascinant loc, cu fascinante proveşti.

Acum vreo patru sãptãmâni admiram într-o vitrinã placheta aniversarã a Casei Capşa fiind în vizitã la Casa Memorialã Friedrich şi Cecilia Cutzescu-Stork şi rememoram cu regret momentul de acum vreo zece ani, când m-am zgârcit la un târg de antichitãţi s-o cumpãr, deşi era la un preţ rezonabil. N-am mai gãsit o a doua de vânzare pânã astãzi…

La câteva zile dupã asta, am negociat un lot de medalii şi decoraţii la un târg, una dintre ele urmând sã aflu curând cã are legãturã cu Casa Capşa.

Cred cã în aceeaşi zi sau imediat dupã, duminicã, doamna amabilã de la standul de publicaţii al Muzeului Naţional de Istorie mi-a propus un chilipir pe care nu l-am putut refuza: trei numere mai vechi din buletinul de comunicãri ştiinţifice “Muzeul Naţional”, la un preţ mai mic decât cel al unui pachet de ţigãri (toate trei la un loc !). Bogãţia de informaţii inedite şi de imagini justificã înzecit preţul derizoriu pe care l-am plãtit. Într-unul dintre buletine am gãsit un articol despre medaliile şi premiile câştigate de Casa Capşa la concursurile din epocã. Citind articolul am constatat cã medalia premiu din 1880 a Societãţii Concordia Românã din lotul pe care abia îl achiziţionasem, poate fi una dintre cele douã câştigate de Casa Capşa la acel concurs anual.

Zilele trecute, ajungând – în sfârşit ! – la biblioteca mea istoricã din apartamentul din alt colt al ţãrii, am rãsfoit un Buletinul Societãţii Numismatice Române de prin 1980-1985, cãutând o informaţie despre cu totul altã medalie. Am avut surpriza sã gãsesc şi un articol ce descria medaliile premiu acordate de Societatea Concordia Românã in anul 1880 şi am aflat cã pentru acel concurs anual s-au bãtut numai 85 de “medalii de aur” (în realitate bronz aurit), 119 de “medalii de argint” (bronz argintat) şi 66 de medalii de bronz.

În anuarul “Muzeul Naţional” din 1997 am gãsit şi povestea frumoasã, care spune cã la acel concurs Casa Capşa a primit douã medalii de aur. Fiind in posesia a douã medalii identice, omul de vânzãri din mine (sau inginerul !?) a calculat imediat cã probabilitatea ca una dintre ele sã fie chiar una dintre cele douã primite de Grigore Capşa este de 2,35 %. Gândindu-mã la ce s-a întâmplat în ţara asta în ultimii 130 de ani şi câte mãrturii istorice (inclusiv medalii) s-au distrus, şansele ca sã ţin în palmã una dintre medaliile câştigate de Casa Capşa cresc probabil de minimum zece ori. Cert este cã au fost în mâna lui Dimitrie Butculescu, preşedintele din acea perioadã a “Concordiei Române”, emulul marilor expoziţii anuale cooperatiste şi industriale din acea epocã de dezvoltare acceleratã şi sãnãtoasã din timpul marelui nostru rege Carol I.

Îmi amintesc cã la una dintre plimbãrile în Cimitirul Bellu am gãsit mormântul lui Dimitrie Butculescu şi am fost bucuros sã vãd cã pe piatra de mormânt i-au fost încastrate vreo şase dintre medaliile diverselor concursuri anuale pe care le-a patronat. Voi cãuta prin fotografiile fãcute atunci în cimitir sau voi ajunge curând încã o datã la mormântul sãu şi probabil cã voi avea satisfacţia cã o treia medalie, identicã cu cele douã ale mele, sã fie una dintre cele încastrate în piatra de la cãpãtâiul acestui om deosebit.

Cu puţinã imaginaţie, m-aş putea transpune în acea epocã şi chiar în rolul lui Dimitrie Butculescu, mãcar pentru faptul cã şi eu mi-aş putea ipoteca proprietatea pentru a bate medalii în lipsa de fonduri ale societãţii…


Mai 1881. Prietenul meu, viitorul Ministrul de Externe, Constantin Porumbaru îmi trimise vorbã printr-un fecior cã vine cu o birjã şi mã ia sã mergem împreunã la terasa Oteteleşanu. La ora fixatã birja opri în faţa casei mele şi am ieşit, promiţându-i soţiei cã în seara asta nu voi gãsi prilej de a mã întoarce la ore mici, pretextând cã ne-am dus apoi sã facem o şedinţã de comitet…, de vreo comiţie…. sau la o întâlnire de tainã la unul dintre fruntaşii noştri de partid…, şedinţã cu coniac bun şi din belşug.

Nu gãsirãm soţietate de a face conversaţiune în acea searã şi stãturãm doar un ceas la Oteteleşanu, iar Costicã mi-a propus sã-l însoţesc într-o plimbare pe bulevard, pânã la Grãdina Cişmigiu. Am luat-o împreunã pe Bulevardul Regina Elisabeta, pe sub castanii înfloriti, la vale spre Grãdinã şi ne salutarãm cu diverşi amici şi fruntaşi din opoziţie, dar admirarãm mai ales doamnele, privirile alunecându-ne inevitabil spre taliile lor încorsetate, deşi n-am fi dorit ca asta sã se observe, nici mãcar între noi. Discutarãm despre ceea ce urma sã facem în curând la ceremonia de premiere a Exposiţiunii de Arte şi Industrii Române de anul trecut. Îi spusei amicului meu cã medaliile şi diplomele vor fi gata negreşit sãptãmâna viitoare şi cã ne vom întâlni la mine acasã cu toţi membrii comiţiei pentru a scrie şi semna diplomele.

Mergând pe bulevard ne intersectarãm cu o trãsurã în care stimabilul nostru prieten Maiorescu, urca spre Universitate. Opri birja şi ne spuse cã merge la Capşa şi – dacã nu avem altceva mai bun de fãcut – sã-l însoţim la un pahar de vin. Am fost amândoi de acord şi merserãm cu toţii la Capşa. De cum intrarãm, dãdurãm nas în nas cu maestrul Grigore, marele nostru bucãtar şi cofetar. Ne însoţi la o masã de lângã fereastra dinspre Calea Victoriei şi ne spuse cã trebuie sã vinã bunul nostru prieten şi al sãu client, doctorul Carol Davila. Acesta apãru curând, ne salutarãm ceremonios şi începurãm sã dezbatem noutãţile. Grigore ne aduse la masã unul dintre vinurile cu care se mândrea cã-i trimite şi Majestãţii Sale, la Palat, şi ne spuse cã are o prãjiturã nouã, cum n-a vãzut Parisul. Râserãm cu el şi îl puserãm sã ne povesteascã cum acum vreo treisprezece ani l-a primit în audienţã Împãrãteasa Eugenia. Era imediat dupã Exposiţiunea Universalã si Împãratul Napoleon III îl premie cu douã menţiuni onorabile pentru produse de patiserie şi cofetãrie. Grigore al nostru, încã ucenic la un francez celebru, se încumetã sã participe singur printre opt sute de maeştri francezi, iar bunãtatea prãjituilor sale o cuceri pe împãrãteasã, care îi dãdu chiar comenzi personale şi-l chemã în audienţã privatã.

Trecurãm apoi la detaliile organizãrii festivitãţii ce urma s-o facem. Eu îi spusei lui Grigore cã are la mine douã medalii de aur pe care voi fi onorat sã i le înmânez chiar eu, pentru “producte de artã culinarã” şi “cofetãrie finã”. Convenirãm ca festivitãţile sã fie în sala Ateneului celui vechiu, negreşit în ziua de 31 Mai.

Propuserãm sã facem şi un banchet apoi, mai sigur la 7 Iunie, la noi, la sediul Concordiei, în Calea Rahovei nr. 16. Am fost cu toţii de acord şi am convenit sã dãm anunţ la gazetã, cu “cotizaţiunea de un pol de persoanã, subscribţiunea fiind la domnul Grigore Capşa, cofetar şi culinar domiciliat in Calea Victoriei”. Tot lui Grigore îi reveni şi sarcina sã întocmeascã meniul, care sã cuprindã numai preparate şi produse româneşti.

E de prisos sã povestesc cum s-au dat premiile şi cât de încântaţi am fost de ceea ce maestrul nostru ne servi la banchet. A doua zi veni la mine, la fumat, o parte din comitet şi nu conteneam sã-l lãudãm pe Grigore pentru bunãtatea preparatelor ce ni le servi. Luai un toc şi îi scrisei pe o coalã de hârtie: “Festinul nostru a fost abundent, suculent şi demn de un maestru culinar precum dumneavoastrã. Nu numai cã ne-aţi oferit deliciile artei culinare, dar aţi ştiut prin finetea şi rafinamentul variatelor dumneavoastrã produse sã ne provocaţi bucuria, strãlucirea şi sentimentul de fericire care face sã palpite inima oricãrui om ce-şi iubeşte ţara.” Semnai, iar mai apoi fãcurã acelaşi lucru şi Costicã Porumbaru, Titu Maiorescu, Carol Davila, Thoma Constantinescu, precum şi alţi câţiva amici de-ai noştri, din juriul expoziţiei. Chemai apoi un bãiet, îi dãdui un ban de argint şi îi spusei sã meargã iute la Grigore Capşa şi sã-i dea scrisoarea noastrã.

Acum, dupã 130 de ani, îmi pare cam desuet şi zaharisit ceea ce am scris noi acolo, dar atunci am facut-o cu sinceritate.
Am inventat aceasta poveste bazatã pe fapte reale, în numele lui Dimitrie Butculescu.




Niciun comentariu: